și dacă?

urăsc momentele în care te simţi bine, iar în secunda doi vine cineva şi îţi ia fericirea din braţe. şi culmea, o laşi să ţi-o ia şi să fugă cu ea.  dar niciodată nu te gândeşti că poate ai putea să faci şi tu acelaşi lucru. astfel intri într-un joc fără ieşire, în care toţi fură fericirea altuia.

dar dacă nu ţi-ar mai păsa de toate astea şi ai merge mai departe?

dacă ţi-ai lăsa fericirea furată de fiecare dată, spunându-ţi că nu are rost să te complici, că poate vei găsi mereu şi mereu pe altcineva?

dacă atunci când găseşti pe cineva, istoria se repetă de fiecare dată şi acel cineva pleca? 

dacă eşti nevoit să cauţi mereu, dar să nu găseşti nimic?

dar ideea e că poate vei continua aşa la nesfârşit. încercând să găseşti ceva, ce oricum nu o să fie al tău.

şi nu al tău ca idee de deţinere, de posesie, ci ca idee de a aparţine cuiva, sufleteşte. de a te simţi întreg, prin simplul fapt că e lângă tine şi nu face aceleaşi lucruri pe care le face cu alţii. prin simplul fapt că îţi zâmbeşte şi te face să zâmbeşti.

dar nu va fi aşa, căci vei continua jocul, şi îi vei întoarce cu aceaşi monedă. te vei arunca şi tu, şi vei pleca încercând să găseşti altceva, deşi sufletul nu vrea. ci raţiunea, orgoliul şi prostia care îţi spune că o să fie mai bine. 

dar nu o să fie, pentru că regreţi un lucru pe care nu l-ai făcut, infinit mai mult decât un lucru pe care l-ai încercat şi la care ai dat greş.

problema şi soluţia?

simplu - întrebarea nu este pusă corect. 

trebuie să îţi spui altfel, nu ”şi dacă nu o să fie?”, ci simplu şi concret: ”şi dacă încerc? şi dacă o să fie bine?şi dacă de dată asta nu mai las să mi se ia fericirea?”

ştii cum se spune - în dragoste şi război totul e permis.

nu e chiar aşa, limita tot trebuie să o ai, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţi. ci înseamnă că trebuie să lupţi.