e ciudat atunci când îţi e dor, dar nici măcar nu ai idee de ce. sau de cine.
ai putea sta la nesfârşit cu senzaţia asta nebună sau poţi face un efort să îţi dai seama de ce îţi e dor cu adevărat.
azi îţi e dor de mare. îţi e dor de iubirea de-o vară pe care ai trăit-o în acel loc în care în fiecare an trăieşti o nouă poveste. sau dimpotrivă, trăieşti aceaşi poveste, în acelaşi cadru, cu acelaşi personaje.
azi îţi e dor de o seară pe o terasă alături de oameni pe care îi ştiai de o viaţă, dar totuşi pe care nu-i cunoşteai deloc şi cărora le ascultai istoriile şi nu te plictiseai nicicând.
dar a fost momentul acela în care ceva te-a trezit, nu la realitate, ci la visul care urma să se întâmple.
o voce pe care o ştiai, dar de care îţi era dor să îţi vorbească.
era începutul, începutul a ceva ce nu aveai cum să uiţi prea uşor nici în zilele ce urmau. şi cu atât mai puţin în viaţa ce urma.
azi îţi e dor de o seară pe o plajă alături de aceeaşi voce, de acelaşi chip, de acelaşi zâmbet fugar.
azi îţi e dor de un răsărit îmbrăţişat de apus, ambele savurate cu nisipul ud sub tălpi şi priviri sincere.
azi îţi e dor, poate, doar de o mână care să o ţină pe a ta într-o veșnică strânsoare care să te poarte înspre nicăieri şi cât mai departe.
duminică, 11 noiembrie 2012
regăsire. viața pe repede înainte.
azi e una dintre acele zile în care orice ai vrea să spui, nu reuşeşti.
şi nu pentru că nu îţi doreşti cu adevărat, ci pentru că toate gândurile îţi sunt îndreptate înspre acel loc şi acea persoană, înspre acele momente.
acele momente despre care habar nu aveai că au însemnat ceva cu adevărat.
şi asta până când, cineva a venit şi te-a trezit la realitate.
ţi-a deschis ochii spunându-ţi că ai trecut milimetric pe lângă fericire şi pe lângă frumuseţe.
credeai că acele momente au contat doar pentru tine și fără să mai lupți măcar o secundă în plus, fără să stai măcar un moment în plus pe gânduri, i-ai dat drumul să plece.
dar acum când afli că de fapt şi el a făcut aceleaşi lucruri, din aceleaşi veşnice motive, nu-ți dorești decât să vorbeşti.
dar nu poţi.
şi nu pentru că nu îţi doreşti cu adevărat, ci pentru că toate gândurile îţi sunt îndreptate înspre acel loc şi acea persoană, înspre acele momente.
acele momente despre care habar nu aveai că au însemnat ceva cu adevărat.
şi asta până când, cineva a venit şi te-a trezit la realitate.
ţi-a deschis ochii spunându-ţi că ai trecut milimetric pe lângă fericire şi pe lângă frumuseţe.
credeai că acele momente au contat doar pentru tine și fără să mai lupți măcar o secundă în plus, fără să stai măcar un moment în plus pe gânduri, i-ai dat drumul să plece.
dar acum când afli că de fapt şi el a făcut aceleaşi lucruri, din aceleaşi veşnice motive, nu-ți dorești decât să vorbeşti.
dar nu poţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)