azi ești paradox.

îţi dai seama că nimic nu e pentru totdeauna. şi nu te sperie asta. 
şi nici nu ştii dacă ar trebui să o facă. 

majoritatea oamenilor caută stabilitate şi confort. tu cauţi doar un loc în care să te simţi acasă acum, nu mâine. mâine nu ştii ce va fi. cum va fi. sau dacă va mai fi. şi eşti împăcat cu asta. 

majoritatea oamenilor caută pe cineva în braţele căruia să se poată întoarce mereu. să fie siguri de acele braţe. 
tu cauţi să ai în ce braţe să te întorci, doar atâta timp cât simţi că le aparți. apoi, vei căuta altele. 

majoritatea oamenilor caută să ajungă la destinaţia mult visată în viaţa asta. 
tu te bucuri de călătoria în sine. nu ştii unde vrei să ajungi, dar nici nu contează. 
mai bine în mişcare mereu, decât să te stabileşti într-un loc pe care nu-l simţi parte din tine. 

ca om, nu eşti decât suma celor care au trecut prin viaţa ta. 
eşti un amalgam de stări preluate de la ceilalţi şi o mulţime de cuvinte spuse de ei. 
eşti definit de cei care te înconjoară. 
o problema rezolvată pentru cei care au plecat din viaţa ta, şi o soluţie nedefintă pentru cei care au dispărut pur şi simplu. cu toate astea, tu eşti tu. iar modul în care eşti enunţat de ceilalţi, este dictat de tine.

ce iubim.

cu toţii am fost la un moment dat întrebaţi sau am întrebat care sunt acele lucruri care ne atrag atenția la cel de lângă noi. ce ne face să tresărim şi ce ne aprinde. 
fie că vorbim aici de ochi, buze, forma feței sau trup atletic, cu toţii avem acel ceva care ne atrage la celălalt. 

şi astea-s momentele în care începi să te gândeşti la acea persoană pe care ai încercat să eviţi să o faci parte din viaţa ta, dar într-un fel sau altul, te-a făcut să îţi dai seama că e de fapt coliziunea care merită să fie trăită. şi mai ales simţită. 

şi acum îţi aminteşti de acei ochi care sunt mereu umezi. şi nu de lacrimi, ci de sentimente. acei ochi care au mii de nuanţe de păcat într-o privire, dar în acelaşi timp, aruncă o ploaie căpruie de stele peste tine care te face să vrei să stai acolo, cuibărit la infinit, şi s-o priveşti. 
acea privire pe care doar unii oameni o pot avea. profundă şi jucăuşă în acelaşi timp. acel tip de privire pe care o zăreşti atunci când te uiţi în oglindă. 
îţi aminteşti de acele mâini care te cuprindeau tandru de mijloc sau de acele brațe puternice care te îmbrăţişau atât de strâns încât nu mai puteai să respiri. dar nici nu mai voiai, pentru că tot aerul de care aveai nevoie era lângă tine, te ţinea în braţe. 
îţi aminteşti acele buze care de fiecare dată aveau aceeaşi formă lângă tine - de zâmbet. iar sentimentul acela că te laşi sărutat şi săruţi un zâmbet, e de nepreţuit.

asediu.

nu poţi forţa lucrurile să ţi se întâmple. dar le poţi ghida pe cele pe care le vrei spre tine. 

e complet absurd să stai şi să simţi cum pământul îţi fuge de sub picioare şi tu să nu faci nimic. nu ai cum să accepţi lucrurile fără luptă. 
de ce să renunţi la ceea ce îţi doreşti, fără să depui măcar puţin efort? 
de ce să pleci dintr-un război înainte să înceapă prima luptă? 
doar laşii fac asta. 
doar ei iau lucrurile aşa cum vin şi doar ei acceptă ceea ce li se întâmplă fără să clipească. 
nu poţi pleca pur şi simplu de acolo de unde simţi că aparți, chiar dacă ești împins pe ușa din spate.  

unii i-ar spune demnitate. tu îi spui acasă. 

ţi-e aproape imposibil să uiţi ceea ce credeai că eşti înainte de o luptă ca asta. 
la fel şi când vine vorba de ceea ce meriţi. 
ai refuzat până în ultima clipă să te înrolezi în nebunia asta, pentru că de fiecare dată îţi spuneai că nu e pentru tine. că tu nu eşti persoana care să ducă un război în doi. 
dar totuşi, ceva te-a făcut să faci un pas pe care te-ai temut mereu să îl faci. 
şi a fost momentul în care ţi-ai dat seama că ceea ce priveai tu din exterior cu atâta teamă, te face acum să fii mai curajos decât credeai că poţi fi vreodată. 

suflete obosite.

oamenii nu se schimbă. oricât de mult ar încerca. 
oricât de mult ai crede tu că cel de lângă tine o va face. în esenţă, toţi rămânem la fel. 
la fel de monştrii care îşi caută un îmblânzitor. 
la fel de oameni care îşi caută un monstru care să le dea palpitaţii. 

nu vom căuta niciodată ceva ce deja avem şi nici nu vom preţui ceva decât, poate, după ce vom pierde. aşa e omenesc, se prespune. 
mereu ne vom dori altceva pentru că întotdeauna ceea ce se află dincolo de ceață ne va intriga mai tare decât ceea ce avem deja chiar lângă noi, sub soare. 
unii ar numi-o autodepăşire, alţii i-ar spune părăsire. 

şi e ciudat cum, chiar dacă ştii că poţi răni pe cel de lângă tine, alegi să pleci. 
chiar dacă ştii că poţi zgudui lumea, tu tot alegi să te-ntorci. 
şi cum poţi judeca pe cineva că-ţi face asta, când tu ai făcut exact la fel de fiecare dată când ai avut ocazia?