fiecare are un răspuns.

vrei să spui că ţi-e dor, şi nu poţi. 
vrei să spui ce simţi, şi nu ai cui. 
asta e cel mai tâmpit lucru care se poate întâmpla. 
să vrei să spui ”te iubesc”, dar să nu ai cui. fizic.
 
iubirea în formele ei, e atât de diversă încât ai putea să spui că e imposibil să nu ai cui să îi spui asta. dar gândeşte-te puţin, ai avut de fiecare dată cui să îi spui, în fiecare moment, atunci când simțeai mai mai intens? 
dacă da, atunci eşti cel mai norocos om posibil. dacă nu, eşti pur şi simplu om. 
eşti un om conştient de sentimentele lui şi eşti conştient de faptul că, dacă o spui s-ar putea să faci mai mult rău decât dacă n-ai face-o. 
dacă nu o spui, îţi faci rău ţie, dar măcar ştii că eşti om. 
dacă o spui, uneori s-ar putea să faci mai mult rău celuilalt, şi asta nu stă de fapt în natura umană. omul adevărat nu e făcut să îl rănească pe cel de lângă el, pe cel care-l iubeşte.

spre realitate, prin minciună.

e al naibii de enervant când la sinceritatea ta, ţi se răspunde cu ipocrizia cea de toate zilele. 
e al naibii de enervant când vezi că omul de lângă ţine te minte-n față și continuă să o facă chiar dacă ştii şi tu la fel de bine ca şi el că totul e o minciună.
 
de la nervozitate la durere e uşor să ajungi. 
şi ghici de ce? pentru că drumul e atât de bine asfaltat şi nici nu sunt limite de viteză. ajungi să rulezi pe acestă autostradă din momentul în care tu ai ajuns în punctul în care să accepţi minciuna doar pentru că tu crezi că cel de lângă tine te minte pentru că are un motiv. 
şi să ştii că ai dreptate, are un motiv: ipocrizia şi duplicitatea.
odată ce tu găseşti scuze pentru minciuna celui de lângă ţine, nu faci decât să pleci la drum spre durere. nu o să ai nici măcar o şansă de întoarcere şi nici vreo stație în care să te poți opri ca să te odihni în speranţa că odată ce porneşti din nou la drum, cu forţe proaspete, durerea va fi mai mică.
dimpotrivă.