asediu.

nu poţi forţa lucrurile să ţi se întâmple. dar le poţi ghida pe cele pe care le vrei spre tine. 

e complet absurd să stai şi să simţi cum pământul îţi fuge de sub picioare şi tu să nu faci nimic. nu ai cum să accepţi lucrurile fără luptă. 
de ce să renunţi la ceea ce îţi doreşti, fără să depui măcar puţin efort? 
de ce să pleci dintr-un război înainte să înceapă prima luptă? 
doar laşii fac asta. 
doar ei iau lucrurile aşa cum vin şi doar ei acceptă ceea ce li se întâmplă fără să clipească. 
nu poţi pleca pur şi simplu de acolo de unde simţi că aparți, chiar dacă ești împins pe ușa din spate.  

unii i-ar spune demnitate. tu îi spui acasă. 

ţi-e aproape imposibil să uiţi ceea ce credeai că eşti înainte de o luptă ca asta. 
la fel şi când vine vorba de ceea ce meriţi. 
ai refuzat până în ultima clipă să te înrolezi în nebunia asta, pentru că de fiecare dată îţi spuneai că nu e pentru tine. că tu nu eşti persoana care să ducă un război în doi. 
dar totuşi, ceva te-a făcut să faci un pas pe care te-ai temut mereu să îl faci. 
şi a fost momentul în care ţi-ai dat seama că ceea ce priveai tu din exterior cu atâta teamă, te face acum să fii mai curajos decât credeai că poţi fi vreodată.