asediu.

nu poţi forţa lucrurile să ţi se întâmple. dar le poţi ghida pe cele pe care le vrei spre tine. 

e complet absurd să stai şi să simţi cum pământul îţi fuge de sub picioare şi tu să nu faci nimic. nu ai cum să accepţi lucrurile fără luptă. 
de ce să renunţi la ceea ce îţi doreşti, fără să depui măcar puţin efort? 
de ce să pleci dintr-un război înainte să înceapă prima luptă? 
doar laşii fac asta. 
doar ei iau lucrurile aşa cum vin şi doar ei acceptă ceea ce li se întâmplă fără să clipească. 
nu poţi pleca pur şi simplu de acolo de unde simţi că aparți, chiar dacă ești împins pe ușa din spate.  

unii i-ar spune demnitate. tu îi spui acasă. 

ţi-e aproape imposibil să uiţi ceea ce credeai că eşti înainte de o luptă ca asta. 
la fel şi când vine vorba de ceea ce meriţi. 
ai refuzat până în ultima clipă să te înrolezi în nebunia asta, pentru că de fiecare dată îţi spuneai că nu e pentru tine. că tu nu eşti persoana care să ducă un război în doi. 
dar totuşi, ceva te-a făcut să faci un pas pe care te-ai temut mereu să îl faci. 
şi a fost momentul în care ţi-ai dat seama că ceea ce priveai tu din exterior cu atâta teamă, te face acum să fii mai curajos decât credeai că poţi fi vreodată. 
şi apoi, pas cu pas, cucereai redută după redută. 
şi ştiai că, în acelaşi timp, castelele tale sunt asediate. 
dar nu îţi păsa, pentru prima oară după mult timp, nu îţi mai păsa. 
în mintea ta de strateg nepriceput credeai că asta e progresul, dar de fapt inamicul era cel pe care îl strângeai în braţe. 

dar ai continuat să lupţi oricum. nu existau înfrângeri şi nici victorii. totul se rezumă la stări de asediu cufundate-n pace. 
de fiecare dată curajul tău creştea, însă erai atras pe teritoriu străin. 
şi tocmai el te-a făcut să pierzi. 

acel teritoriu străin ţie, dar extrem de nepotrivit şi inamicului tău. 
vă cucereaţi totuşi reciproc în continuare, într-un război ce nu era nici pe departe doar al unuia dintre voi. 
l-aţi creat din dorinţa de lupta şi-acum el vă câştigă pe voi. vă dezarmează. 
teritoriul străin l-a făcut pe el să fugă din castelele abia cucerite. 
tot el te-a dat afară pe uşa din spate din redutele abia câştigate. 
şi-atunci ai realizat că eşti singur într-un război care nici măcar nu a apucat să înceapă. 
dar a cărui ultimă luptă a lăsat în urmă doi laşi, care nu mai vor să lupte. 

cum să porţi o ultimă luptă, dacă tu nici în prima nu ai intrat? accepţi asediul pentru că ideea victoriei te sperie îngrozitor. 
e mai simplu să dezertezi, decât să îţi dai seama că eşti stăpân. 
ţi-e teamă să deţii şi să fii deţinut în acelaşi timp. aşa că alegi să fii sclav într-o lume care putea fi a ta. 
alegi să fii închis, dar fără gratii. şi e atât de greu să redevi liber, atunci când tu nu vrei să vezi că de fapt, nu eşti închis. 
şi că singurul tău lacăt, eşti chiar tu. iar cheia e sufletul. 
dar refuzi să o foloseşti. 

nu poţi câştiga un război dacă tu eşti prea laș să participi. 
nu te aştepta ca altcineva să lupte pentru tine. 
renunţi chiar înainte să-ncepi cu adevărat. 
aşa că rămâi închis, legat, într-o lume care abia aştepta să-i fii stăpân. 

până la urmă asta-i povestea: o serie de stări de asediu cufundate-n pace. 
însă pacea acum nu mai e conturată în jurul braţelor care-s încă cel mai bun acasă. 
pentru că sunteţi laşi.