acasă nu e un loc. acasă ești tu.

sunt momente în care nu mai ai nevoie de nimic şi asta pentru că, preţ de o secundă, ai avut totul. timpul s-a oprit pe loc, a fost acolo, a fost cu tine. 
preţ de o secundă toate gândurile tale au dispărut şi nu au lăsat loc decât unei senzaţii plăcute, calde. era acasă. 

tot ce faci în viața asta e să alergi după clipe, dar momente care să te facă fericit. uiţi să priveşti în drumul tău în stânga şi în dreapta, priveşti doar înainte crezând că acela este locul în care trebuie să ajungi. poate că în drumul tău, nu faci decât să treci pe lângă ceea ce e cel mai important pentru tine, iar când ajungi la acea destinaţie care ţi-ai dorit-o, îţi dai seama că nu e chiar ce te aşteptai tu să fie. 
ce faci? te întorci din drum sau mergi înainte? 

de multe ori, ajungi să spui lucruri pe care nici tu nu le crezi, dar rostindu-le crezi că vei ajunge să le simţi. dar nu e aşa. şi abia după un timp îţi dai seama că acele cuvinte au ridicat un zid care nu a făcut altceva, decât să te separe de acele clipe pe care le voiai. poate că tu ce cauţi e fericirea. o cauţi, dar nu o laşi să facă parte din viaţa ta.
şi o faci să plece. apoi ţi-e dor. poate că nu faci asta intenţionat. poate că îţi dai seama prea târziu de toate astea. poate. dar nu faci nimic. 

vânt spre căldură. azi spre totdeauna.

ştii senzaţia aceea când simţi vântul rece pe pielea ta, apoi când trece, te cuprinde un val de căldură plăcut. şi iar, şi iar. 

e aceaşi senzaţie ca atunci când îţi dai seama că tot ceea ce iubeai tu mai mult, acum e undeva departe şi doar uneori mai poţi să te simţi întreg. 
e atât de greu să îl laşi să plece, te simţi în mijlocul unui uragan care nu vrea să se mai oprească, dar, ca prin minune, deodată, valul de căldură te cuprinde şi te face să simţi că zbori. 
acel ceva se întoarce. 

aşa se întâmplă de cele mai multe ori. oamenii sunt lângă tine, nu îi preţuieşti cum ar trebui. oamenii pleacă.
începi să îţi dai seama că de fapt tu căutai dragostea, prietenia, nebunia, magia toată degeaba în alte părţi, când ele toate erau lângă tine încă de la început. nu ai ştiut să le vezi. 
asta e uraganul. te rupi în mii de bucăţele sperând că vântul te va recompune. 

viaţa nu întreabă, dar tu poţi să o faci să îţi răspundă.

viaţa trece. nu are nici "stop" şi nici "cedează trecerea". ea doar trece.

suntem oameni, greşim, reuşim, cădem şi apoi ne ridicăm. obosim, dar vitaminele ce ne fac să mergem mai departe nu sunt cele pe care le găsim în cutiuţele minune de la farmacii, ci oamenii din jurul nostru, aerul pe care-l respirăm în jurul lor şi zâmbetele pe care le împărtăşim cu acei oameni pe care noi îi considerăm geniali, pufoşi, ai noştri.

și dacă e aşa, de ce să refuzăm implicarea în propria noastră viaţă, în propriul nostru vis? e simplu să zicem: "nu am timp.", "nu pot.", când de fapt gândim: "nu am chef.".  să nu ai chef de propria ta viaţă este cea mai proastă alegere, care nu e o alegere de fapt, e doar o stare de confort din care nu vrei să ieşi. ei bine, nici viaţa nu o sa mai aibă chef să se întoarcă pentru tine şi nici nu o să îţi aducă înapoi toate situaţiile pe care le-ai ratat şi cu atât mai puţin nu o să-ţi aducă înapoi oamenii pe lângă care ai trecut.

tu spre tine.

uneori simţi că ai pierdut tot. chiar şi pe tine. uneori te simţi singur. chiar şi cu tine. 
cunoşti cu siguranţă acel moment în care simţi că oricât de mult ai încerca să te regăseşti, nu reuşeşti. 
nu ai uitat cine eşti, ci ai uitat cum să ajungi la cine eşti cu adevărat. 
te învârți în cerc, fără niciun punct de plecare şi cu atât mai puţin, fără nicio destinaţie. 

ştii ce vrei, ştii pe cine vrei, ştii unde vrei să fii. nimic din toate astea nu se îndeplinesc. tu renunţi. 
prima greşeală. 
ar trebui să iei lucrurile astea că pe o ancoră care să te ţină bine legat de toate lucrurile, locurile și de de toţi oamenii pe care îi iubeşti. 
nu uita de unde ai plecat, dar cu atât mai puţin, nu îţi uita oamenii alături de care ai pornit la drum.