învață să nu mai aștepți. tu ești magia ta.

şi aştepţi... ce aştepţi? tu măcar ştii? sau pur şi simplu te-ai obişnuit cu starea asta şi nu vrei să faci niciun efort să ieşi din ea? 
aştepţi că un nebun după clipe minunate, după oameni frumoşi, după momente magice. aştepţi. nu te-ai săturat, nu ai obosit? 
ce-ar fi să îţi muţi privirea spre stânga, spre dreapta, în jurul tău și să nu mai privești doar în față. să nu mai stai pur şi simplu? 
clipele acelea minunate s-ar putea să nu fie atât de minunate, iar oamenii frumoşi s-ar putea să fie doar obişnuiţi. 
magia, magia uneori pur şi simplu nu există. 
de ce să aştepţi toate aceste lucruri şi totuşi să nu le trăieşti nicicând? 
când eşti înconjurat de ele mereu şi pururi, dar tu nu vrei să înveţi să le vezi. 

azi e poveste.

e ciudat atunci când îţi e dor, dar nici măcar nu ai idee de ce. sau de cine. 
ai putea sta la nesfârşit cu senzaţia asta nebună sau poţi face un efort să îţi dai seama de ce îţi e dor cu adevărat. 

azi îţi e dor de mare. îţi e dor de iubirea de-o vară pe care ai trăit-o în acel loc în care în fiecare an trăieşti o nouă poveste. sau dimpotrivă, trăieşti aceaşi poveste, în acelaşi cadru, cu acelaşi personaje. 
azi îţi e dor de o seară pe o terasă alături de oameni pe care îi ştiai de o viaţă, dar totuşi pe care nu-i cunoşteai deloc şi cărora le ascultai istoriile şi nu te plictiseai nicicând. 
dar a fost momentul acela în care ceva te-a trezit, nu la realitate, ci la visul care urma să se întâmple.

o voce pe care o ştiai, dar de care îţi era dor să îţi vorbească.
era începutul, începutul a ceva ce nu aveai cum să uiţi prea uşor nici în zilele ce urmau. şi cu atât mai puţin în viaţa ce urma. 
azi îţi e dor de o seară pe o plajă alături de aceeaşi voce, de acelaşi chip, de acelaşi zâmbet fugar. 
azi îţi e dor de un răsărit îmbrăţişat de apus, ambele savurate cu nisipul ud sub tălpi şi priviri sincere. 
azi îţi e dor, poate, doar de o mână care să o ţină pe a ta într-o veșnică strânsoare care să te poarte înspre  nicăieri şi cât mai departe. 

regăsire. viața pe repede înainte.

azi e una dintre acele zile în care orice ai vrea să spui, nu reuşeşti. 
şi nu pentru că nu îţi doreşti cu adevărat, ci pentru că toate gândurile îţi sunt îndreptate înspre acel loc şi acea persoană, înspre acele momente. 
acele momente despre care habar nu aveai că au însemnat ceva cu adevărat. 
şi asta până când, cineva a venit şi te-a trezit la realitate.
ţi-a deschis ochii spunându-ţi că ai trecut milimetric pe lângă fericire şi pe lângă frumuseţe.
 
credeai că acele momente au contat doar pentru tine și fără să mai lupți măcar o secundă în plus, fără să stai măcar un moment în plus pe gânduri, i-ai dat drumul să plece. 
dar acum când afli că de fapt şi el a făcut aceleaşi lucruri, din aceleaşi veşnice motive, nu-ți dorești decât să vorbeşti.
dar nu poţi.

am uitat să rostim.

azi e altfel. azi. şi atât. 
am aflat în decursul timpului că nu tu hotărăşti când, şi cu atât mai puţin cum. 
unele lucruri pur şi simplu se întâmplă. şi atunci când se întâmplă fără să te aştepţi, atunci înseamnă cel mai mult. atunci ele îşi vor impregna aroma în tine atât de mult, încât tu vei renunța să mai încerci să le uiţi. 

lucrurile astea sunt, poate, cele mai importante. 
nu cele planificate cu zile sau luni înainte şi cu atât mai puţin, cele pe care le-ai așteptat atât de mult, încât atunci când le trăieşti, nu faci decât să urmezi un şablon pe care ţi l-ai creat în minte de atâtea ori. 

unele lucruri se întâmplă şi atât. 
se întâmplă pentru a fi trăite. ţi se întâmplă pentru a te descoperi pe tine. 
şi tocmai când credeai că te-ai descoperit şi că ai aflat totul despre tine, atunci vor veni și îți vor schimba cu totul imaginea ta pentru tine. 
concluzia: nu crede niciodată că tu ai reuşit să te cunoşti complet. 
nimeni nu face asta cu adevărat, nici măcar o singură dată în viaţă. 
mereu vei avea lucruri ascunse pe care nici tu nu le cunoşti izvorul şi cu atât mai puţin, nu le cunoşti consecinţele. 
tot ce trebuie să faci e să nu îți fie reamă să le lași să iasă la suprafață atunci când trebuie și să înveți să le faci parte din ţine. 
din noul tine. 

aroma unui răsărit.

când pierzi ceva nu faci decât să te întrebi de ce sau pentru ce. 
nu faci decât să cauţi vinovaţi pentru cele întâmplate. 
nu începi altceva decât să blestemi tot ce-ţi iese în cale.
 
în toată ecuaţia asta uiţi un singur lucru: faptul că dacă ai pierdut ceva înseamnă că mai întâi, l-ai avut și ţi-a aparţinut acel ceva. 
e adevărat, e infinit mai bine să păstrezi al tău un lucru pe care îl prețuiești enorm, decât să îl pierzi, însă lucrurile bune nu fac decât să aducă după sine lucruri mai puţin bune. 
atunci când pierzi, abia atunci îţi dai seama de adevărată valoare a lucrurilor. 
şi nu-ţi pare rău că ai pierdut, ci îţi pare rău că n-ai ştiut să preţuieşti la timp şi la meritat intensitate. unele lucruri sunt sortite pierzaniei de dinainte să fi început măcar.
altele se pierd pe drum înspre final din motive n.
iar altele nu se pierd cu adevărat, ci mai de grabă se ascund și așteaptă să fie regăsite.
acestea din urmă sunt adevăratele lucruri care merită să lupţi pentru ele, acestea sunt adevăratele comori în căutarea cărora merită să înveţi să citeşti o hartă şi să foloseşti o busola. 
şi nu orice busola, ci una a inimii, a cărui nord este de fapt iubirea, iar acul nu este altceva decât pasiunea.