momente-n vid. jurnalul unui suflet nenăscut.

sunt doi ochi care nu mai văd şi o inimă care nu mai simte. 
e un suflet care stă şi-aşteaptă şi sunt două mâini care rămân reci până când vei veni.
 
ne e dor. de tot. până şi de clipa care abia a trecut. 
de fapt, ne e dor şi de momentul pe care încă nu l-am trăit. 
e curios cum oamenii preferă să spună că le lipseşte ceva sau cineva, în loc să lupte să aibă. 
e curios cum oamenii se mulţumesc cu ce au, spunându-şi că aşa a fost să fie, în loc să lupte pentru ceea ce vor cu adevărat. 
e la fel cum tu ai un vis de o viaţă, dar eşti gata să renunţi la el, imediat ce ţi se oferă ocazia. de ce să faci asta? 
de ce, când de fapt, dacă ai acel vis de atâta timp, înseamnă că el reprezintă cu adevărat ceva pentru tine. 
gândeşte-te că îl ai acolo de atâta vreme, iar tu te-ai schimbat, el nu. gândeşte-te că a rămas acolo. cu siguranţă există un motiv.

adu-ți aminte să uiți. convinge-te să rămâi.

omul, prin definiţie este făcut să trăiască înconjurat de alţi oameni.
oameni pe care, într-un fel sau altul, îi consideră apropiaţi, dragi, iubiţi.
nimeni nu stă aproape de cineva doar din interes, şi chiar dacă o face, după un anumit moment, va ajunge să pună la mijloc mai mult decât purul interes.
 
omul, prin definiţie simte nevoia de apartenenţă. la un grup, persoană, orice. 
apartenenţă într-un mod pur şi inocent. 
de fapt, omul simte nevoia de afecţiune, are nevoie de ea. 

omul, prin definiţie este diferit de ceilalţi, dar caută să se asemene cu ceilalţi, să găsească acele puncte comune, vitale. omul poate fi independent sau dimpotrivă, exteriorizat sau deloc. nu poţi să ai pretenţia ca cineva să se schimbe doar pentru că tu vrei asta. 
însă un lucru e clar, un om se va schimbăape parcursul vieţii mai mult decât şi-a  propus vreodată să o facă.