în viaţă ajungi să cauţi răspunsuri la întrebări pe care nu le pui niciodată.
în viaţă ajungi să cauţi persoane care să te ajute să te simţi într-un fel sau altul.
dar ceea ce uiţi, este faptul că nu ai cum să îţi oferi un răspuns la o întrebare pe care nu ai niciodată curajul să o pui şi cu atât mai puţin, să găseşti o persoană care să te înveţe cum să nu mai fii singur. trebuie să înveţi de unul singur că totul trebuie trăit la timp și cu intensitatea necesară ca apoi să nu regreţi nimic, ci doar să îţi fie dor.
de multe ori, te-ai surprins refăcând conversaţii întregi în minte, gândindu-te că dacă ai fi spus altceva, probabil discuţia ar fi decurs altfel. de puţine ori eşti mulţumit complet de ceea ce ai spus sau ai făcut, de modul în care ai reacţionat sau de faptul că ai făcut ceea ce ai simţit.
şi asta pentru că uiţi că poţi să fii natural şi mult mai puţin calculat în vorbele şi acţiunile tale.
şi asta pentru că de multe ori, uiţi că zidul tău e pus acolo doar pentru cei care l-au construit, nu pentru toată lumea.
da. zidul tău, nu e al tău. nu tu eşti arhitectul şi nici măcar un muncitor cu ziua, nu eşti. nu ai contribuit cu nimic la el, poate doar cu spaţiul, pe care nici măcar chirie nu primeşti. zidul tău e construit de cei care te-au rănit, s-au jucat prea mult cu tine sau poate, pur şi simplu, de cei cărora nu le-a păsat de tine în acelaşi mod în care ţie ţi-apăsat de ei.
şi ce e interesant aici e că zidul nu e unul singur. are o mie de faţade, o mie de cărămizi, de o mie de forme. şi asta îl face incredibil de greu de spart.
şi dacă, pe lângă asta, tu mai pui şi orgoliul tău nemăsurat de a nu te lăsa cuprins de zidul altuia, doar că să îl distrugă pe al tău, atunci toată ameţeala asta devine imposibilă.
dar nimic nu e imposibil.
în viaţă ajungi să cauţi persoane care să te ajute să te simţi într-un fel sau altul.
dar ceea ce uiţi, este faptul că nu ai cum să îţi oferi un răspuns la o întrebare pe care nu ai niciodată curajul să o pui şi cu atât mai puţin, să găseşti o persoană care să te înveţe cum să nu mai fii singur. trebuie să înveţi de unul singur că totul trebuie trăit la timp și cu intensitatea necesară ca apoi să nu regreţi nimic, ci doar să îţi fie dor.
de multe ori, te-ai surprins refăcând conversaţii întregi în minte, gândindu-te că dacă ai fi spus altceva, probabil discuţia ar fi decurs altfel. de puţine ori eşti mulţumit complet de ceea ce ai spus sau ai făcut, de modul în care ai reacţionat sau de faptul că ai făcut ceea ce ai simţit.
şi asta pentru că uiţi că poţi să fii natural şi mult mai puţin calculat în vorbele şi acţiunile tale.
şi asta pentru că de multe ori, uiţi că zidul tău e pus acolo doar pentru cei care l-au construit, nu pentru toată lumea.
da. zidul tău, nu e al tău. nu tu eşti arhitectul şi nici măcar un muncitor cu ziua, nu eşti. nu ai contribuit cu nimic la el, poate doar cu spaţiul, pe care nici măcar chirie nu primeşti. zidul tău e construit de cei care te-au rănit, s-au jucat prea mult cu tine sau poate, pur şi simplu, de cei cărora nu le-a păsat de tine în acelaşi mod în care ţie ţi-apăsat de ei.
şi ce e interesant aici e că zidul nu e unul singur. are o mie de faţade, o mie de cărămizi, de o mie de forme. şi asta îl face incredibil de greu de spart.
şi dacă, pe lângă asta, tu mai pui şi orgoliul tău nemăsurat de a nu te lăsa cuprins de zidul altuia, doar că să îl distrugă pe al tău, atunci toată ameţeala asta devine imposibilă.
dar nimic nu e imposibil.
