închisoarea dintre ziduri.

în viaţă ajungi să cauţi răspunsuri la întrebări pe care nu le pui niciodată. 
în viaţă ajungi să cauţi persoane care să te ajute să te simţi într-un fel sau altul. 
dar ceea ce uiţi, este faptul că nu ai cum să îţi oferi un răspuns la o întrebare pe care nu ai niciodată curajul să o pui şi cu atât mai puţin, să găseşti o persoană care să te înveţe cum să nu mai fii singur. trebuie să înveţi de unul singur că totul trebuie trăit la timp și cu intensitatea necesară ca apoi să nu regreţi nimic, ci doar să îţi fie dor. 

de multe ori, te-ai surprins refăcând conversaţii întregi în minte, gândindu-te că dacă ai fi spus altceva, probabil discuţia ar fi decurs altfel. de puţine ori eşti mulţumit complet de ceea ce ai spus sau ai făcut, de modul în care ai reacţionat sau de faptul că ai făcut ceea ce ai simţit. 
şi asta pentru că uiţi că poţi să fii natural şi mult mai puţin calculat în vorbele şi acţiunile tale. 
şi asta pentru că de multe ori, uiţi că zidul tău e pus acolo doar pentru cei care l-au construit, nu pentru toată lumea. 

da. zidul tău, nu e al tău. nu tu eşti arhitectul şi nici măcar un muncitor cu ziua, nu eşti. nu ai contribuit cu nimic la el, poate doar cu spaţiul, pe care nici măcar chirie nu primeşti. zidul tău e construit de cei care te-au rănit, s-au jucat prea mult cu tine sau poate, pur şi simplu, de cei cărora nu le-a păsat de tine în acelaşi mod în care ţie ţi-apăsat de ei. 
şi ce e interesant aici e că zidul nu e unul singur. are o mie de faţade, o mie de cărămizi, de o mie de forme. şi asta îl face incredibil de greu de spart. 
şi dacă, pe lângă asta, tu mai pui şi orgoliul tău nemăsurat de a nu te lăsa cuprins de zidul altuia, doar că să îl distrugă pe al tău, atunci toată ameţeala asta devine imposibilă. 
dar nimic nu e imposibil.
frumuseţea vine din faptul că, tu te vei simţi mereu răspunzător de granditatea propriului tău zid și vei încerca să îl dărâmi din interior. dar nu vei reuşi, şi asta pentru că habar nu ai ce compoziție are şi unde îi e punctul cel mai slab. 
aşa că tot ce faci e să te laşi cuprins de el şi să te învălui în misterul care ţi-l conferă, să devi tu una cu misterul, să fii tu mister. şi vei continua aşa până când cineva suficient de curajos, nu se va chinui să te scoată pe tine din interior, şi nici nu va încerca să intre el în mica ta inchisoare, ci te va accepta așa aşa cum eşti. se va lăsa cuprins de tot misterul tău. 

şi zidurile tale vor cădea. şi ale lui la fel. şi voi veţi fi liberi. 

dacă nu crezi încă în iubire, e pentru că încă nu te-ai simţit niciodată cu adevărat liber lângă cineva. 
dacă încă nu ai simţit libertatea-n doi, poate că încă nu a avut nimeni curajul să te lase să fii tu așa cum eşti şi să vadă când îţi vor cădea zidurile. 
dacă încă zidurile tale încă nu au căzut, poate că orgoliul nu e doar al tău, ci și al celuilalt care, după ce-ţi observă mică ta închisoare din ochi, se încuie acolo, dar se face că nici măcar nu a vrut asta. 
şi depinde de tine să-l eliberezi şi să laşi acea închisoare liberă pentru un prizionier care se va simți ca acasă acolo. 
pentru un prizionier pe care nu va trebui să îl supraveghezi să nu plece, pentru că deja știe și știi și tu că acolo îi e locul. 

e acea închisoare ferecată cu sclipirea din ochii celuilalt. 
şi în loc să începi să cauţi cale de evadare, tu cauţi motive să rămâi, motive să vezi sclipirea aceea tot mai des.
clipă de clipă dacă s-ar putea. 
şi atunci, ai da orice pentru a o putea să o priveşti măcar. 
să priveşti cum gardianul tău respira şi cum buzele lui conturează diferite stări. 
şi-atunci tot capătă sens. 

atunci îţi vei da seama că tu nu căutai persoane pentru fiecare stare de-a ta, ci căutai una singură pentru toate stările tale. 
atunci îţi vei da seama că tu nu căutai degetele care să se împletească cu ale tale, ci brațe care să te facă să te simţi acasă încă din prima clipă în care le-ai simţit în jurul tău. 
atunci îţi vei da seama că tu nu căutai priviri colorate de culori, ci de profunzime şi căldură. 

şi atunci zidurile tale au căzut. închisoarea ta va avea un singur prizonier. 
şi nu vei vrea să plece. până când zidurile lui vor cădea de asemenea. 

pentru că în sfârşit te simţi liber. 
şi-ncepi să crezi că iubirea poate exista. între două închisori deschise şi două ziduri căzute. 

cuibăreşte-te acasă şi fă din nou, o obişnuinţă. 
descoperă braţele acelea în fiecare zi, ca şi cum azi ar fi prima oară. 
prima oară din restul dăţilor care v-au mai rămas.