am uitat să rostim.

azi e altfel. azi. şi atât. 
am aflat în decursul timpului că nu tu hotărăşti când, şi cu atât mai puţin cum. 
unele lucruri pur şi simplu se întâmplă. şi atunci când se întâmplă fără să te aştepţi, atunci înseamnă cel mai mult. atunci ele îşi vor impregna aroma în tine atât de mult, încât tu vei renunța să mai încerci să le uiţi. 

lucrurile astea sunt, poate, cele mai importante. 
nu cele planificate cu zile sau luni înainte şi cu atât mai puţin, cele pe care le-ai așteptat atât de mult, încât atunci când le trăieşti, nu faci decât să urmezi un şablon pe care ţi l-ai creat în minte de atâtea ori. 

unele lucruri se întâmplă şi atât. 
se întâmplă pentru a fi trăite. ţi se întâmplă pentru a te descoperi pe tine. 
şi tocmai când credeai că te-ai descoperit şi că ai aflat totul despre tine, atunci vor veni și îți vor schimba cu totul imaginea ta pentru tine. 
concluzia: nu crede niciodată că tu ai reuşit să te cunoşti complet. 
nimeni nu face asta cu adevărat, nici măcar o singură dată în viaţă. 
mereu vei avea lucruri ascunse pe care nici tu nu le cunoşti izvorul şi cu atât mai puţin, nu le cunoşti consecinţele. 
tot ce trebuie să faci e să nu îți fie reamă să le lași să iasă la suprafață atunci când trebuie și să înveți să le faci parte din ţine. 
din noul tine. 
tocmai când îţi stabilisei clar că nu vei vorbi despre tine, şi cu atât mai puţin despre ceea ce simţi, tocmai atunci va apărea ceva ce te va face să rosteşti cuvintele fără că tu să îţi dai seama. 
şi te vei trezi complet descoperit în faţa unei persoane pe care nu o aşteptai, dar care îți face atâta bine. 
întotdeauna ai crezut că a-ţi ascunde sentimentele e cea mai mare prostie. 
omul e singura fiinţă care pe lângă fapte prin care-şi demonstrează sentimentele, poate să le rostească. 
şi nu înţelegi de ce refuzăm cu atâta uşurinţă să o facem. 
ar trebui să fim conştienţi de puterea pe care o avem şi de puterea cuvintelor pe care le rostim sau nu. 

ne închidem în noi. ne aruncăm într-un abis doar de dragul de a renunţa să vorbim.
doar de teama că poate cel de lângă noi nu crede/simte la fel. 
niciodată nu vom știi asta dacă nu începem să vorbim. dacă nu începem să renunțăm la o parte infimă a orgoliului nostru şi nu începem să arătăm ceea ce e de fapt. 
pierdem toţi în caz contrar. 
 
cuvintele au puterea lor. 
e atât de simplu ca nişte cuvinte mici să te scoată din starea de agonie în câteva secunde dacă vin de la cine trebuie. 
dar tot aceleaşi cuvinte te pot duce la agonie dacă nu sunt rostite. 
să stai să aştepţi să vezi dacă cel de lângă tine face primul pas, e de asemenea o pierdere de timp.

pierdem timpul şi apoi plângem atât de mult după el. suntem conştienţi de fiecare mişcare a noastră, dar vrem să pară de parcă nu am fi. 
aşteptarea nu îşi are rostul decât abia după ce tu ai spus tot ce ai avut de spus. adevărul e cea mai sinceră armă posibilă, iar minciuna rareori îşi are vreo justificare. 
de ce să minţi şi să te arunci tu pe tine într-o prăpastie, când ai putea să spui simplu ceea ce vrei cu adevărat. 
cuvintele au puterea să distrugă, dar de fiecare dată poţi găsi antidotul fiecărui cuvânt în parte.

universul însuşi e făcut din opuşi: bine-rău, lumina-întuneric. 
ceea ce crezi e că noi ştim să vorbim, dar uităm să comunicăm. 
ştim să scriem, dar uităm să ne exprimăm. 
ştim să simţim, dar uităm să arătăm.
 
şi că să fie totul aşa cum ar trebui să fie: azi e altfel. 
azi recunoşti că atunci când te-ai aşteptat mai puţin, a apărut acel cineva, dar nu ţi-ai dat seama la timp. 
şi ai tăcut. 
iar când ai vrut să spui, era prea târziu. ei bine, niciodată nu e prea târziu. 
unele lucruri sunt făcute să te trezească la realitate, iar dacă visul tău frumos era plin de plimbări pe plajă, răsărituri îmbrăţişate şi adevărate discuţii după care tu realizai că îl poţi lăsa pe cel de lângă ţine să te cunoască fără că tu să te simţi prost, atunci trezirea la realitate cu siguranţă a fost dureroasă.
şi a fost pentru că tu nu ai spus lucrurile atunci când a trebuit. 
dar nu există doar un moment potrivit. 

momentele potrivite ţi le poţi crea şi singur. 
trezirea poate fi dureroasă, dar visul rămâne acolo, aşteptând să îl îndeplineşti. doar tu poţi face asta. 
trăieşti tot felul de momente şi nu e unic momentul în care tu crezi că ţi-ai găsit pe cineva perfect. dar va fi unic momentul în care la un moment dat te vei simţi şi tu perfect pentru cel de lângă tine. 
dar perfecţiunea nu poate fi împlinită. sunt n motive.
 
dar îi vezi privirea cum te caută. 
îi simţi respiraţia greoaie când te sărută pe creştet, după ce buzele acum îi sunt interzise. îi găseşti palmele căutăndu-te şi degetele plângând de dorul şuviţelor tale de păr. 
şi el vede acelaşi lucru. 
dar nu se poate.

magia toată se stinge când lumea toată vă priveşte. 
magia toată dispare atunci când nu mai sunteţi voi. 
magia dispare, dar e încă acolo. o ştiţi amândoi. o vedeţi. o simţiţi. 
şi recunoşti că mințeai atunci când spuneai că ştii şi că poţi. 
şi recunoşti că lucrurile s-au tranformat sub amprenta ta, dar fără voia ta. fără măcar să fii întrebat. şi nu asta doare, ci lipsa momentelor şi prezenţa amintirilor care nu te mai   lasă să adormi decât dacă îţi imaginezi braţele celuilalt în jurul tău, lipindu-te de el. 

zâmbetul tău adevărat e acela din momentul asta, nu cel pe care ţi-l pui pe buze doar pentru că eşti o fire veselă. 
e visul tău. împlineşte-l aşa cum ştii deja: rosteşte, arată.