oamenii nu se schimbă. oricât de mult ar încerca.
oricât de mult ai crede tu că cel de lângă tine o va face. în esenţă, toţi rămânem la fel.
la fel de monştrii care îşi caută un îmblânzitor.
la fel de oameni care îşi caută un monstru care să le dea palpitaţii.
nu vom căuta niciodată ceva ce deja avem şi nici nu vom preţui ceva decât, poate, după ce vom pierde. aşa e omenesc, se prespune.
mereu ne vom dori altceva pentru că întotdeauna ceea ce se află dincolo de ceață ne va intriga mai tare decât ceea ce avem deja chiar lângă noi, sub soare.
unii ar numi-o autodepăşire, alţii i-ar spune părăsire.
şi e ciudat cum, chiar dacă ştii că poţi răni pe cel de lângă tine, alegi să pleci.
chiar dacă ştii că poţi zgudui lumea, tu tot alegi să te-ntorci.
şi cum poţi judeca pe cineva că-ţi face asta, când tu ai făcut exact la fel de fiecare dată când ai avut ocazia?
pe de-o parte e sincronizarea proastă a momentelor.
când tu alegi în sfârşit să te opreşti, să rămâi, să simţi, dar nu ai unde şi mai mult decât atât, nu ai nici pe cine.
şi atunci tot ce poţi face e să porneşti din nou legat alături de partea din tine pe care ţi-ai fi dorit să o pierzi. acea parte care îţi spune că nu există cineva pentru care tu să însemni același lucru care el înseamnă pentru tine.
îţi spune asta, dar nu te pregăteşte. te lasă să îţi încasezi loviturile şi uită să te mai ridice.
dar te consolezi cu gândul că, de fapt, asta se întâmplă tuturor.
pentru că niciunul nu crede cu adevărat în iubire, ci cu toţii ne agăţăm de iluzii.
toţi alegem să plecăm spre pâlcul nostru de ceaţă de fiecare dată când avem ocazia.
toţi ne vom opri sub soare doar atunci când vom fi prea obosiţi.
nimeni nu se opreşte pentru că simte altceva decât oboseală.
şi atunci ai putea să te sincronizezi cu oboseala celuilalt sau să mergi mai departe câţiva paşi.
depinde de tine ce îţi doreşti să însemni - oboseala cuiva sau efortul altcuiva.
nimeni nu se schimbă cu adevărat, ci doar oboseşte.
toţi vom rămâne cu dorinţa de a căuta mereu altceva, însă la un moment dat ne vom opri.
şi asta pentru că e mai bine să ai o iluzie sub soare, decât o deziluzie în mijlocul ceţii.
oamenii nu se schimbă. doar sufletele obosesc.
iar un suflet obosit nu se va mai putea ascunde.
oricât de mult ai crede tu că cel de lângă tine o va face. în esenţă, toţi rămânem la fel.
la fel de monştrii care îşi caută un îmblânzitor.
la fel de oameni care îşi caută un monstru care să le dea palpitaţii.
nu vom căuta niciodată ceva ce deja avem şi nici nu vom preţui ceva decât, poate, după ce vom pierde. aşa e omenesc, se prespune.
mereu ne vom dori altceva pentru că întotdeauna ceea ce se află dincolo de ceață ne va intriga mai tare decât ceea ce avem deja chiar lângă noi, sub soare.
unii ar numi-o autodepăşire, alţii i-ar spune părăsire.
şi e ciudat cum, chiar dacă ştii că poţi răni pe cel de lângă tine, alegi să pleci.
chiar dacă ştii că poţi zgudui lumea, tu tot alegi să te-ntorci.
şi cum poţi judeca pe cineva că-ţi face asta, când tu ai făcut exact la fel de fiecare dată când ai avut ocazia?
pe de-o parte e sincronizarea proastă a momentelor.
când tu alegi în sfârşit să te opreşti, să rămâi, să simţi, dar nu ai unde şi mai mult decât atât, nu ai nici pe cine.
şi atunci tot ce poţi face e să porneşti din nou legat alături de partea din tine pe care ţi-ai fi dorit să o pierzi. acea parte care îţi spune că nu există cineva pentru care tu să însemni același lucru care el înseamnă pentru tine.
îţi spune asta, dar nu te pregăteşte. te lasă să îţi încasezi loviturile şi uită să te mai ridice.
dar te consolezi cu gândul că, de fapt, asta se întâmplă tuturor.
pentru că niciunul nu crede cu adevărat în iubire, ci cu toţii ne agăţăm de iluzii.
toţi alegem să plecăm spre pâlcul nostru de ceaţă de fiecare dată când avem ocazia.
toţi ne vom opri sub soare doar atunci când vom fi prea obosiţi.
nimeni nu se opreşte pentru că simte altceva decât oboseală.
şi atunci ai putea să te sincronizezi cu oboseala celuilalt sau să mergi mai departe câţiva paşi.
depinde de tine ce îţi doreşti să însemni - oboseala cuiva sau efortul altcuiva.
nimeni nu se schimbă cu adevărat, ci doar oboseşte.
toţi vom rămâne cu dorinţa de a căuta mereu altceva, însă la un moment dat ne vom opri.
şi asta pentru că e mai bine să ai o iluzie sub soare, decât o deziluzie în mijlocul ceţii.
oamenii nu se schimbă. doar sufletele obosesc.
iar un suflet obosit nu se va mai putea ascunde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu