tu și nimeni.

eşti genul ăla de persoană care are atâta iubire de dat, dar nu are cui. 

ţi-ai dat seama de-a lungul timpului că în orice fel de relație, întotdeauna unul dintre ei iubește mai mult, oferă mai mult, simte mai mult. nu poţi spune că de fiecare dată ai fost tu cel care a iubit mai mult, dar poţi spune că eşti cel care a simţit cel mai intens. 
indiferent că a fost iubire, furie, fericire sau durere. 

dar cu timpul ai ajuns să simţi aşa de unul singur. 
azi ai iubi şi ai simţi pe oricine care ţi-ar intra în viaţă. ai lăsa pe oricine să îţi treacă pragul, chiar dacă ştii că poate că va pleca apoi cu totul. chiar şi cu clanţa de la uşa sufletului. 
nu-ţi mai pasă. pur şi simplu vrei pe cineva pe care să simţi. 
pentru că singurătatea nu e niciodată palpabilă, dar întotdeauna îţi omoară simţurile. 
şi nu vrei să fii mort pe dinăuntru. 

e greu să îţi dai seama că nu aparţii nimănui deşi eşti înconjurat de lume. 
e ca atunci când vrei să-atingi picăturile de ploaie cu degetele, dar vârfurile lor se opresc în sticla rece a ferestrei care nu te lasă să ieşi.
şi acum te-ntrebi: când a fost ultima oară când ai fost fericit? 
oare câtă durere se poate strânge într-un singur suflet şi un singur trup? 
oare cât mai poţi tânji după o clipă, măcar, în care să fii cu adevărat liniştit? 
în care să nu te mai prefaci că eşti bine şi că eşti puternic, ci chiar să fii. în care să te aşezi pe-un fotoliu şi să îţi dai seama că în sfârşit ţi-e bine. 
cum mai poţi continua să alergi după o clipă de linişte, când ai curentul împotriva ta? 
eşti obosit. dar strângi din dinţi. 

poate că într-o zi îţi vei da seama că de fapt eşti cu adevărat puternic. 
şi că fericirea ta eşti tu. chiar dacă eşti tot ce ţi-ai rămas. 

fericirea stă în lucruri mici, dar tot detaliile te fac să te doară. 

acum tu ai putea să iubeşti pe oricine. 
dar nimeni nu îndrăzneşte să te lase.