spre realitate, prin minciună.

e al naibii de enervant când la sinceritatea ta, ţi se răspunde cu ipocrizia cea de toate zilele. 
e al naibii de enervant când vezi că omul de lângă ţine te minte-n față și continuă să o facă chiar dacă ştii şi tu la fel de bine ca şi el că totul e o minciună.
 
de la nervozitate la durere e uşor să ajungi. 
şi ghici de ce? pentru că drumul e atât de bine asfaltat şi nici nu sunt limite de viteză. ajungi să rulezi pe acestă autostradă din momentul în care tu ai ajuns în punctul în care să accepţi minciuna doar pentru că tu crezi că cel de lângă tine te minte pentru că are un motiv. 
şi să ştii că ai dreptate, are un motiv: ipocrizia şi duplicitatea.
odată ce tu găseşti scuze pentru minciuna celui de lângă ţine, nu faci decât să pleci la drum spre durere. nu o să ai nici măcar o şansă de întoarcere şi nici vreo stație în care să te poți opri ca să te odihni în speranţa că odată ce porneşti din nou la drum, cu forţe proaspete, durerea va fi mai mică.
dimpotrivă. 

indiferent de cum şi când ajungi la destinaţie, oricum vei ajunge. 
e ca un drum cu sens unic. faptul că ajungi mai repede la destinaţie nu va minimiza intensitatea sentimentului. iar faptul că stai şi mergi cu viteza luminii stinse pe un drum ce se vrea autostradă, nu te va anestezia în vreun fel. vei fi doar amorţit, iar adevărata intesitate o vei afla abia când vei ajunge.
 
e al naibii de interesant cum o persoană se crede capabilă să meargă pe drumul acesta de zeci de ori, fără să se gândească măcar o clipă, că la un moment dat o să se simtă cumva slăbit și fără vlagă pentru a-şi continuă drumul. 
tot al naibii de aiurea e faptul cum aceaşi persoană pleacă pe drumul acesta din acelaşi motiv. de fiecare dată. 


e lesne de înţeles că nici unii dintre noi nu vom fi capabili să înțelegem cu adevărat deplinătatea tuturor acţiunilor celor de lângă noi, dar asta nu ne împiedică să încercăm. 
e interesant cum cel de lângă tine te poate face să te simţi special mereu, dar să nu fi niciodată pe deplin convins că asta face cu toţi şi că de fapt se joacă. 
te laşi foarte uşor surprins de mirajul frumosului şi al simţământului de apartenenţă şi uiţi de fiecare dată că de fapt, ceea ce simţi tu în momentul acela, simţea şi altcineva cu o clipă mai devreme, pentru aceaşi persoană. 
şi accepţi asta. şi găseşti scuze de fiecare dată, spunându-ţi că aşa e modul de a fi sau orice altceva. 

ceea ce tu nu vezi cu adevărat, e realitatea. şi nu pentru că nu poţi, ci pentru că nu vrei. găseşti scuze pentru minciună pentru că îţi place şi pentru că te simţi bine să nu fi nevoit să te confrunţi cu realitatea. 
odată ce ai făcut asta, eşti deja îmbarcat în bolidul tău de sute de mii de euro pe care doar în vise îl aveai, şi eşti în drumul tău spre durere.
 
neacceptând realitatea, nu faci decât să te îndrepţi printr-o lumea ce nu e a ta, spre o lume ce te va răni. e ca o anestezie, te amorţeşte temporar, dar adevărata durere vine abia apoi. 
nu mai vrei autostrada ta, îţi vrei realitatea.
spune bun venit în viaţa ta, din nou, realităţii. 


şi patul ar fi atât de moale dacă tu ai ţine-o în brate. 
și perna ar fi atât de pufoasă dacă ar fi de fapt braţul tău. 
visele-ar fi atunci realitate. 
e tot ce vrei.