scrii nefericiri.

te-ai gândit mereu la faptul că ai fost rănit şi că cel de lângă tine te-a făcut să plângi. 
de multe ori îţi justifici comportamentul spunând că cel mai bun mod de a nu mai avea o inimă făcută bucăţi, e să te prefaci că nu ai una. 
aşa că, decât să te doară fiecare piesă încărcând să reconstruieşti puzzelul inimii tale, preferi să joci rolul insensibilului. 

de multe ori te-ai întrebat dacă cel de lângă tine vede dincolo de ceea ce laşi tu să se vadă. 
dar nu ţi-a mai păsat, pentru că erai mult prea obosit că să mai reuşeşti să vezi cu adevărat prin ochii celorlalţi. 
cu timpul i-ai îndepărtat pe toţi de ceea ce era odată sufletul tău. 
poate vorbiţi la fel de mult, dar niciodată despre tine. 
poate că nu vă mai spuneţi mare lucru, dar te doare fiecare cuvânt pe care îl laşi nerostit. 
poate că nici nu vă mai vedeţi la fel de des pentru că încercaţi să va evitaţi, dar atunci când privirea ta se intersectează cu cealaltă, furtuna distruge totul în tine şi te lasă gol. 
şi toate astea te-au făcut să te pierzi de tine. dar să te regăseşti. incomplet. dar tu. 
mai puţin ca ieri, dar mai rece.
şi dacă a fost ceva ce să urăşti la cel de lângă ţine, a fost să fie rece cu tine. 
să uite să îţi mai vorbească, să te mai atingă cu o privire, să uite să te mai surprindă cu un zâmbet. dar în asta te-ai transformat şi tu acum. într-un zid cald şi vesel care adăposteşte un frig nebun. 
întotdeauna te-ai întrebat de ce oamenii se încăpăţânează să nu se ataşeze când totul pare atât de simplu. dar asta faci demult şi tu. 

întotdeauna te-ai întrebat de ce oamenii nu pot trece peste şi nu pot uită că, la un moment dat, a fost cineva în viaţa lor. atât de important, încât să îl doară şi o privire şi să îi simtă apăsarea într-o fracţiune de secundă. dar asta faci de mult şi tu. şi pe tine te doare privirea când vezi durerea celuilalt. 
întotdeauna te-ai întrebat de ce oamenii aleg să plece de acolo de unde le e bine. dar tu ai plecat de dinainte să afli ce bine îţi putea fii, de teama nebună pe care o ai. şi apoi ai aflat din exterior că acolo putea fii paradisul tău. 
întotdeauna te-ai întrebat de ce unele persoane nu fac altceva decât să scrie povești nefericite în viața altora.
dar faci asta demult şi tu. şi încă scri. pagini întregi. 

fără să vrei ai devenit autorul unei poveşti nefericite. fără să vrei ai devenit durerea dintr-o privire şi amarul dintr-un zâmbet. 
fără să vrei eşti o poveste nefericită, în care cuvintele nu sunt aşezate cum trebuie. 
şi asta pentru că teama ta de singurătate te-a bătut cu propria armă, lăsându-te singur. 
singurătatea te-a lăsat singur. 

oamenii îşi spun poveşti atunci când întâlnesc alţi oameni. tu ai povestit unora bucăţi din zidul tău. dar nu credeai că vei deveni vreodată povestea zidului cuiva. până azi. când cineva te-mbrăţişează, dar nu mai are puterea să-ţi ceară să rămâi. şi tu pleci. e tot ce poţi face. pentru că nu ai cum să mai lupţi pentru un final pe care tu l-ai scris. finalul poveştii lui. povestea zidului lui eşti tu. şi începutul, şi cuprinsul, dar mai ales finalul. 
finalul lui eşti tu. iar finalul tău a fost el. 

tu eşti povestea nefericită a cuiva pentru că nu ştii să fii altfel, decât singur. 
tu eşti povestea nefericirii tale pentru că nu ştii să fii altfel, decât singur.