”nu mă lasă să îmi fie dor de vise, dar fă-mă să îmi fie dor de ţine mereu.”
asta a fost singurul lucru pe care l-ai vrut vreodată de la cel de lângă tine.
ai văzut de-a lungul timpului atât de mulți oameni care stăteau unul lângă celălalt și nici măcar nu se priveau, darămite să mai simtă ceva.
îţi promiteai că tu nu vei ajunge unul dintre ei; şi ai rămas singur, renunţând la orice ocazie de a-ți încalca promisiunea.
cu timpul ai ajuns să te întrebi dacă tu greşeşti cu ceva, dar nu greseai, însă nimeni nu părea să fie de acord cu tine. şi asta pentru că s-ar putea să fii rătăcit, dar asta pentru că nu ştie nimeni unde să te caute.
pentru că s-ar putea să fii schimbat, dar asta pentru că nu știe nimeni să te privească așa cum te privea înainte.
din ce în ce mai mulţi se consideră diferiţi, speciali şi condamnă superficialitatea, dar într-un final toţi suntem la fel; vrem aceleaşi lucruri, trăim aceleaşi situaţii, singura diferenţa e cum ajungem la ce vrem şi ce suntem dispuşi să facem în drumul nostru.
până la urmă tu nu vrei atât de multe încât să nu le poţi obţine: îţi doreşti ce toată lumea are dreptul, un acasă doar al tău şi împărtăşit, o fericire pură care să îţi taie respiraţia.
ai tânjit atât de mult după un loc numit acasă, dar când priveşti, observi că acel acasă'e de fapt o persoană.
acum ştii cine e, chiar dacă l-ai avut lângă tine mereu, abia acum înveţi să îl vezi printre zecile de persoane care te-nconjoară.
acum ştii cine e pentru că fiecare fior pe care-l simţi pe pielea ta e produs doar de el.
acum ştii cine e pentru că simţi că nu te mai poţi satura să îl priveşti în ochii lui de cafea, în ochii lui uneori negrii, coloraţi de simţăminte.
dar el nu te vede. dar el nu vine.
regula jocului e să nu pui întrebările la care nu eşti pregătit încă să auzi răspunsul, dar mereu să răspunzi la întrebările surde ale lui. asta din simplul motiv că poate răspunsul la ”mă va vedea?” s-ar putea să fie prea dureros, însă cel la ”ce-ar fi dacă?” îţi va creea un mic univers doar al tău, îţi va creea acasă-al tău.
îl poţi pierde pentru că sufletul tău a învăţat prea târziu să-l vadă, însă va deveni al tău doar atunci când e cu adevărat al tău.
până când ajungi să îţi răspunzi la toate întrebările, gândeşte-te ce iubeşti tu la acel acasă.
iubeşti ochii de cafea neagră.
iubeşti când privirea ta îl găseşte-n toţi şi în niciunul, dar sufletul-ţi tânjeşte după parfumul lui de-a pururi.
iubeşti modul în care îşi împleteşte degetele cu ale tale de parcă acolo le-ar fi fost locul mereu, de parcă acolo s-ar potrivi perfect.
iubeşti modul în care te priveşte şi te face să rămâi chiar dacă zorii anunţă ziua.
iubeşti cum parfumul lui îţi oferă toate amintirile în acelaşi timp.
iubeşti faptul că nu te imploră să nu pleci, ci te face să rămâi în fiecare zi.
iubeşti cum te face să îţi fie dor, dar te vindecă mereu.
şi dacă nu vine, se va gândi la tine şi într-o zi, dacă e al tău, va ştii cum să te privească la fel cum îl priveşti tu.
călăuzeşte-i paşii spre acasă. fă ca acasă să se simtă acasă.
asta a fost singurul lucru pe care l-ai vrut vreodată de la cel de lângă tine.
ai văzut de-a lungul timpului atât de mulți oameni care stăteau unul lângă celălalt și nici măcar nu se priveau, darămite să mai simtă ceva.
îţi promiteai că tu nu vei ajunge unul dintre ei; şi ai rămas singur, renunţând la orice ocazie de a-ți încalca promisiunea.
cu timpul ai ajuns să te întrebi dacă tu greşeşti cu ceva, dar nu greseai, însă nimeni nu părea să fie de acord cu tine. şi asta pentru că s-ar putea să fii rătăcit, dar asta pentru că nu ştie nimeni unde să te caute.
pentru că s-ar putea să fii schimbat, dar asta pentru că nu știe nimeni să te privească așa cum te privea înainte.
din ce în ce mai mulţi se consideră diferiţi, speciali şi condamnă superficialitatea, dar într-un final toţi suntem la fel; vrem aceleaşi lucruri, trăim aceleaşi situaţii, singura diferenţa e cum ajungem la ce vrem şi ce suntem dispuşi să facem în drumul nostru.
până la urmă tu nu vrei atât de multe încât să nu le poţi obţine: îţi doreşti ce toată lumea are dreptul, un acasă doar al tău şi împărtăşit, o fericire pură care să îţi taie respiraţia.
ai tânjit atât de mult după un loc numit acasă, dar când priveşti, observi că acel acasă'e de fapt o persoană.
acum ştii cine e, chiar dacă l-ai avut lângă tine mereu, abia acum înveţi să îl vezi printre zecile de persoane care te-nconjoară.
acum ştii cine e pentru că fiecare fior pe care-l simţi pe pielea ta e produs doar de el.
acum ştii cine e pentru că simţi că nu te mai poţi satura să îl priveşti în ochii lui de cafea, în ochii lui uneori negrii, coloraţi de simţăminte.
dar el nu te vede. dar el nu vine.
regula jocului e să nu pui întrebările la care nu eşti pregătit încă să auzi răspunsul, dar mereu să răspunzi la întrebările surde ale lui. asta din simplul motiv că poate răspunsul la ”mă va vedea?” s-ar putea să fie prea dureros, însă cel la ”ce-ar fi dacă?” îţi va creea un mic univers doar al tău, îţi va creea acasă-al tău.
îl poţi pierde pentru că sufletul tău a învăţat prea târziu să-l vadă, însă va deveni al tău doar atunci când e cu adevărat al tău.
până când ajungi să îţi răspunzi la toate întrebările, gândeşte-te ce iubeşti tu la acel acasă.
iubeşti ochii de cafea neagră.
iubeşti când privirea ta îl găseşte-n toţi şi în niciunul, dar sufletul-ţi tânjeşte după parfumul lui de-a pururi.
iubeşti modul în care îşi împleteşte degetele cu ale tale de parcă acolo le-ar fi fost locul mereu, de parcă acolo s-ar potrivi perfect.
iubeşti modul în care te priveşte şi te face să rămâi chiar dacă zorii anunţă ziua.
iubeşti cum parfumul lui îţi oferă toate amintirile în acelaşi timp.
iubeşti faptul că nu te imploră să nu pleci, ci te face să rămâi în fiecare zi.
iubeşti cum te face să îţi fie dor, dar te vindecă mereu.
şi dacă nu vine, se va gândi la tine şi într-o zi, dacă e al tău, va ştii cum să te privească la fel cum îl priveşti tu.
călăuzeşte-i paşii spre acasă. fă ca acasă să se simtă acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu