un loc vechi pentru o poveste nouă.

dacă nu poţi retrăi povestea de vara trecută, du-te în locul în care ai scris-o pentru a o reciti măcar. 

sunt momente şi situaţii care, fără să vrei şi fără prea mare efort, îţi influenţează drumul pe care mergi. acestea nu fac decât să îţi deseneze adevărate intersecţii pe drumul tău care, înainte, nu era decât o potecă bătătorită doar de paşii tăi timizi. îţi lasă, însă, semnele absolut goale, fără vreun indiciu de ce ar putea fii acolo sau ce direcţie ar trebui să arate. şi alegi să îţi desenezi tu semnele cum crezi că ţi-ar fi mai bine, în funcţie de locul în care vrei să ajungi. 

şi tu ai trăit un astfel de moment pe care ai vrea să îl retrăieşti la nesfârşit şi din care, azi, nu a mai rămas decât o amintire sau chiar frânturi, care apar şi dispar individual, dar care îți aduc aceiași fiori ca atunci când ai scris povestea. 
e destul de greu să faci din plecarea ta un punct de sosire şi asta mai ales că, încă din primul moment în care ţi-ai dat seama că ai vrea să fii acolo unde ai mai fost, nu ai făcut decât să îți transformi poteca într-o autostradă cu semne prost desenate. şi te-ai îndepărtat, mergând într-un cerc infinit, atingând tot din povestea ta, dar mai puţin nucleul ei. 
de fiecare dată când ai încercat să te întorci, nu ai putut pentru că intersescțiile nu mai erau aceleași acum. regreţi că ai plecat. 
cu timpul începi să îţi dai seama că o poveste nu poate fi trăită decât o dată și că oricât de îngălbenite ar fi paginile, atunci când o vei reciti, fiorii vor fii aceiaşi. 
iar ocazia de a-ţi reciti povestea în locul în care ai scris-o este, nu doar una care nu trebuie ratată, ci una care trebuie trăită. 

plecarea nu poate fi sosire pentru toţi. plecarea ta va fi mereu sosirea unui altuia, însă exact în același loc nimeni nu va reuşi să îţi rescrie povestea cu aceleaşi cuvinte. 
călătorului îi stă bine cu drumul, la fel cum celui care simte îi stă bine lângă cuvinte şi tocmai de aceea alegi să pleci şi să îţi scri cuvintele pe parcurs. 

în timp ce îţi citeşti povestea favorită îţi dai seama că printre rânduri reuşeşti să scri una nouă. poate nu la fel de reuşită, dar e a ta, şi-ncerci să-ţi dai seama care ar fi drumul care să te ducă la un final. 
la sosirea ta care poate nu va mai fi plecare. 

şi nu faci decât să aştepţi cuvintele, dar ele vin în urmă privirilor, iar asta nu te face decât să te simți ameţit de repeziciune şi îmbătat de plăcere. şi-atunci începi să trăieşti pentru acum-ul tău. 
acolo îţi dai seama că drumul greşit pe care ai apucat să mergi, sperând să ajungi la povestea ta  favorită, nu a fost decât un drum bun pentru a găsi o poveste nouă. 

dacă nu poţi retrăi povestea de vara trecută, du-te în locul în care ai scris-o pentru a o reciti în timp ce scrii una nouă.