astepți așteptarea.

ţi-au amorţit mâinile de cât timp tânjesc după acea îmbrăţişare. 
ţi-au amorţit lacrimile-n ochi de cât timp privesc plecarea. 
ţi-a amorţit inima de cât timp încearcă să se deschidă, iar acum când a făcut-o , va rămâbe așa, fără să o închidă cineva după poposirea lui. 

te-ntrebi de ce doare atât de mult dacă te aşteptai. credeai că anticiparea te va ajuta să devi imun, dar nu te poate face aşa. aşteptarea nu a făcut decât să dea naştere agoniei, să te stingă încet-încet, dar să te intensifice pas cu pas. 
credeai că plecarea nu va aduce durere, dar exact asta a adus. 
o durere care nu te lasă să termini povestea.
care te face să pătezi cu lacrimi fiecare pagină şi să distrugi orice cuvânt. 
şi asta pentru că nu poţi să scri poveşti despre poveşti. poveştile se trăiesc înainte să le poţi scrie, însă nu ai apucat să trăieşti nici măcar începutul. 
şi te doare. 

îţi spuneai mereu că tu nu o ajungi să depinzi. de nimeni, de nimic. tocmai, nu ai ajuns să depinzi de nimeni şi de nimic, ci de acel-ceva-ul tău. fără să vrei. şi pentru început credeai că asta e frumos, că asta e povestea voastră şi că împreună o veţi face să se-ntindă pe capitole, volume, pe o viaţă-ntreagă. chiar dacă asta ar fi însemnat să întindeţi paginile între distanţe, să le purtaţi în timp, să le rescrieţi pe cele afectate de vreme. nu-ţi păsa. 
îţi plăcea al naibii de tare că ai ajuns să te contrazici singur și să te lași cunoscut, să te descoperi și tu, să fie comun, împărtăşit, simpatic tot. 
era ceva ce te făcea să rămâi acolo, chiar de dinainte să încerci să pleci, şi acel-ceva înăbușea, înlătura orice mică încercare de a pleca. 
şi asta ţi-ai dorit mereu, să te găsească cineva care să tefacă să îţi doreşti să rămâi, nu să te implore să nu pleci. şi ai găsit. 
începe să îţi placă din ce în ce mai mult de tine, adevăratul 'tine' şi de ce descoperi în celălalt, zi de zi. şi e din ce în ce mai uşor să scri cuvinte, idei împreună cu el, pentru povestea voastră împărtăşită. 

se spune că tot ce e frumos, nu e făcut să dureze o veşnicie.
dar nu îţi pasă. 
dacă ar fi să alegi între a trăi o viaţă liniştită, dar fără să cunoşti fericirea supremă şi o clipă de fericire adevărată urmată de o viaţă anostă, ai alege-o pe cea din urmă. 
şi asta pentru că e mult mai uşor să priveşti muntele după ce ştii că ai fost în vârful lui, că ai simţit aerul de acolo, că a fost al tău până la poalele sale, decât să-l privești și să nu ai niciodată curajul să încerci măcar să porneşti pe cărăruile lui. 

şi nu a durat clipa aceea. 
şi te-ai trezit singur, lângă sutele de pagini care te aşteptau una peste altă să le scri. 
şi ai ajuns să le priveşti zi de zi şi să îţi spui de fiecare dată că vei fi în stare să le umpli, să duci povestea la bun sfârşit. 
dar te doare fiecare cuvânt pe care ai vrea să îl scri.
îţi doreşti ca paginile să nu trebuiască să fie întinse şi nici purtate în timp şi spaţiu pentru a putea fi toate, împreună. îţi doreşti că totul să rămână aici, să ai puterea să opreşti orice să poţi să nu ratezi nimic, să fii acolo, să împărtăşeşti şi să simţi că niciun pe curând nu poate schimbă nimic. 
credeai că povestea asta va fi doar un capitol, însă aşteptările tale au fost cu mult depășite și acum aştepţi aşteptarea să se termine şi să îţi strângi povestea în braţe. 

întinzi mâinile, închizi ochii şi aştepţi că pe curând să îţi aducă cuvinte care să vă scrie povestea  singure, în timp ce voi va pierdeţi printre momente. 
aştepţi aşteptarea să se termine. 
şi faci asta de dinainte să fii început măcar.