jurnalul unei veri, pentru o toamnă.

acum ştie ce căuta de-atâta timp. 
acum ştie pe cine căuta, de fapt. 
nu căuta nicidecum cuvinte, şi nici timp.
te căuta de fapt pe ţine. pe tine tot.
 
îţi căuta privirea ta simplă, specială, a ta.
îţi căuta zâmbetul nedumerit şi timid care o făcea să te adore în fiecare secundă, fără măcar să-şi dea seama. 
îţi căuta chipul tău trist, dar în spatele căruia reuşea să vadă bucuria unui copil veşnic, mereu. 
te-a căutat, te-a găsit. 

privirea ta preţ de o secundă, i-a fost îndeajuns să îşi dea seama cât îi era de dor. 
şi cât de mult a trecut de când nu ţi-a mai simţit căldura unei îmbrăţişări şi nici măcar nu ţi-a mai auzit glasul în suflet.
de fapt, acolo ai fost mereu. 
clipă de clipă, şi-n fiecare moment. dar nu a văzut. 
a refuzat, iar asta o face acum să se întrebe de ce a renunţat la fericire. 
a ei, a ta. a voastră. nu trebuia.

i-a fost îndeajuns momentul acela, că să îşi dea seama cât de mult vrea să fie, nu în brațele lui, ci în ale tale. şi nu doar pentru o secundă, şi nici pentru o veşnicie, ci pentru un prezent etern. 
urăşte să nu mai ştie nimic de tine. se urăşte că toate lucrurile scrise pentru tine, stau acolo încă necitite. iar altele făcute scrum. 
vrea să ştie de tine, vrea să te ştie pe tine.
 
cineva spunea că unele lucruri nu sunt făcute că să ţină, ea spune contrariul, nu pentru că trebuie, ci pentru că simte. 
îi e dor să îţi vadă chipul pentru prima oară într-o zi de septembrie. îi e dor să aibă acel sentiment ciudat care o făcea să creadă că te cunoaşte de-o viaţă, dar de fapt atunci te văzuse pentru prima dată. 
îi e dor de tine, şi-atât.
 
şi dacă ar fi să vrea ceva ar fi atât: să nu mai existe perne, iar tu să fi acolo lângă. tu și cu îmbrățișarea ta caldă. 
ştii senzaţia aia când îţi vine să țipi, dar nu poţi? vrei să o faci, dar tot ce faci e să muști din pernă, să faci ochii mici şi să nu-ţi laşi lacrimile să curgă? 
ei bine, asta-i reacţia de-atunci. 
ar fi vrut să fii tu cel care să-i oprească lacrimile şi să-i potolească dorul cu o îmbrăţişare.
 
oamenii spun că nu pot avea perfecţiunea, nici măcar infinitul. tu eşti perfecţiunea ei, iar lângă tine, poate atinge infinitul, fără să se-ntindă măcar. 
nu ştia ce caută, până nu te-a regăsit. nu caută cuvinte, căuta sentimente.