cuvintele sunt cheia.

de ce oamenii au tendinţa să piardă timpul după care apoi se văd nevoiţi să plângă? 

de ce oamenii au tendinţa să piardă oamenii după care apoi se văd nevoiţi să le ducă dorul? 

de ce oamenii au tendinţa să piardă sentimente după care apoi se văd nevoiţi să lupte? 

ai aflat că doar câteva cuvinte pot distruge absolut totul. tot ce ai construit în zeci de ani, în zeci de zile sau poate doar în clipa care tocmai a trecut. dar tot ele sunt cele care au puterea, ca nimic altceva, să te facă să creşti, să te facă să trăieşti şi să respiri. 

la ele ne întoarcem de fiecare dată. când râdem după ce spunem o glumă. când plângem după ce am ascultat o melodie 'a noastră'. când suferim după ce am rănit sau suntem răniţi.

de ce oamenii se folosesc de cuvinte pentru a distruge? 

de ce când ele sunt cele care dau naştere artei. oricărei arte. ele îmbracă muzica, ele îmbracă culoarea, ele se lasă îmbrăcate de coperta unei cărţi bune. ele îmbracă şi se lasă îmbrăcate de fiecare dată când omul se simte singur sau fericit sau la limita disperării. 

arta este cel mai pur lucru pe care un om îl poate face în viaţa lui şi îşi neagă acest drept pentru că alege să piardă. să piardă orice în viaţă. 

ai aflat că există oameni care trăiesc și respiră prin muzică, care dacă sunt fericiți cântă, dacă sunt trişti cântă, dacă iubesc, cântă din nou. 

ai aflat că există oameni care trăiesc prin imagini care văd în jurul lor o minune pe care numai unii dintre noi suntem capabili să o vedem: lumea. 

ai aflat că există, de asemenea, şi oameni care trăiesc prin cuvinte. 

ei bine, aceştia sunt cei care poate, uită să mai respire aer, şi îi compensează pe cei care au uitat că prin cuvinte poţi construi, dar poţi distruge totodată. îi compensează pe aceştia care nu fac altceva decât să nege primul lucru pe care au învăţat să îl facă: să rostească ceea ce simt şi au nevoie, ceea ce vor şi ceea ce nu.

cuvintele nu sunt doar pentru artişti. cuvintele sunt pentru oameni şi atât. 

poveştile nu există. poveşti sunt doar cele care ne spun că mai există oameni care cred în poveşti. atât. fiecare om nu are o poveste, ci şi-o creează singur, prin propriile cuvinte, prin propria artă de a trăi. iar cei care refuză să construiască propriul vis, nu fac decât să îşi distrugă propria trăire chiar de dinainte să fi clădit măcar ceva. 

e absurd să refuzi să pui câteva cărămizi la ceva ce, la un moment dat, în viaţa ta, va fi ceea ce tu o să numeşti acasă. 

iar acasă este locul unde e inima şi fericirea şi zâmbetul. e locul unde nu vei pierde timpul şi nu vei mai alerga după el. e locul unde nu vei pierde persoane şi nu le vei duce dorul. e locul unde nu vei pierde sentimente şi nu vei alerga să le recapeţi. 

învaţă să faci din viaţa ta o continuă desfăşurare de imagini pe fondul unei melodii alese. 

învaţă să îţi scrii viaţa cu propriile tale cuvinte. 

povestea e la tine, o ai în tine, o deţii din clipa în care ai respirat pentru prima dată. 

poate că uneori cuvintele sunt iadul tău, dar fii tu raiul lor.