întrebare-răspuns.

poţi întreba pe oricine: de ce, cum, unde, când. 
poţi primi de la oricine răspunsurile la toate întrebările pe care i le pui. 
dar nu poţi primi tot timpul răspunsul adevărat, sincer, pur.
 
sunt oameni care răspund întrebărilor doar că să scape. sunt alţii care răspund doar că să inducă în  eroare. sunt şi oameni care răspund doar pentru a minți. sunt oameni care nu răspund. şi cei care atunci când răspund o fac din inimă. sau cei care uneori dau unele răspunsuri doar pentru a ascunde ceea ce trebuia spus.

ce reiese din toată treaba asta? simplu: sunt oameni, oameni şi oameni. tipologii mii şi mii. şi e ca o buclă fără sfârşit: întrebare-răspuns.
fără sfârşit pentru că atunci când te chinui prea mult să găsești un răspuns, întrebarea sigur se va schimba. 
e adevărat că poate-şi va păstra esenţa, dar detaliile sigur se vor schimba. iar ele fac diferenţa. nu poţi
avea un răspuns doar în esenţă corect deoarce el nu va rezolva cu adevărat întrebarea. va fi doar un stadiu şi atât. ar fi ca şi cum la un examen important tu ai pune doar formulă la o rezolvare a problemei, iar atunci când vei vedea că ești picat, să mergi la profesor și să îi spui că de fapt, tu știai esenţa. ei bine, dar detaliile? rezolvă detaliile. sunt cele mai importante.

dar şi mai important - nu te lega prea mult de ele. orice detaliu prea detaliat duce la pierderea frumuseții întrebării, deci a misteriului. 
cine-şi doreşte o lume fără mister înseamnă că de fapt trăieşte doar pentru a muri. misterul şi necunoscutul dau toată frumuseţea.

şi dacă sunt mii şi mii, cum poţi fi sigur că doar unul e cel care trebuie? unde-s detaliile? defapt care-i întrebarea cea mare? 
unii spun că nu ai de unde să ştii şi că trebuie să fi într-o continuă căutare. 
e cât se poate de simplu: unicitatea. oricine e unic, dar nu oricine ştie să arate lucrul asta. nu trebuie să cauţi nimic. trebuie să ştii unde să găseşti şi când să te laşi găsit. 

nimeni nu e făcut fără niciun scop, toţi trebuie să îndeplinim unul, dar nu trebuie să-l confundăm cu destinul. 
nu trebuie şi nici măcar nu e necesar să tânjim şi să fim subjugaţi unei căutări continue şi asidue a fericirii. atunci când omul o caută, ea se ascunde. 
unde? în necunoscut.
 
deci de ce trebuie să căutăm să cunoaştem necunoscutul, să descoperim misterul sau să îmcercăm măcar? dacă laşi necunoscutului ce e al necunoscutului şi te-nvălui în mister ce ar avea? 
de ce toţi suntem atât de nebuni să avem o fericire perfectă, când am putea avea una imperfectă și mult mai frumoasă? 
nu spun să nu te duci pe cărări nebataturite. dimpotrivă. 
aventurează-te. 
încearcă noul. încearcă orice. 
trăieşte. simte. 
dar limita tot există. câte una pentru fiecare. 
câte tipologii de oameni, atâtea limite. 

de ce să ai ceva ce poţi obţine cu uşurinţă, când poţi avea ceva pentru care să lupți și să simți că e al tău, că-ţi aparţine, şi nu doar superficial. să simţi că îl meriţi. 

şi rectific: pe cât de mulţi oameni suntem, atât de multe sisteme întrebare-răspuns există. 
dar lasă necunoscutului ce e al necunoscutului şi aventurează-te doar pentru a cunoaşte, nu pentru a dezvălui. 
învaţă să laşi ceva pentru mai târziu.
învaţă să răspunzi la întrebări atunci când sunt puse. 
apoi să îţi schimbi răspunsul după ce întrebarea se modifică. 

esenţa e esenţială, dar nu e suficientă.