despre minciună și ale sale.

minciuna. minciuna nu este decât un adevăr. 
adevărul lui pentru a scăpa de o situaţie jenantă pentru că nu a ajuns la timp la întâlnire. adevărul ei pentru a scăpa de o întâlnire nedorită.
 
minciună nu este decât un adevăr. adevărul fiecăruia dintre noi. toţi spun că urăsc să fie minţiţi, dar niciunul nu spune că nu minte. e că şi cum tu ai aştepta ceva, dar nici restul lumii nu te ajută, și nici tu nu faci nimic pentru asta. e ca şi cum tu ai aştepta ca să respire cineva în locul tău, pentru că ție îți place să respiri, dar nu o faci.

de ce minţim? minţim ca să ieşim dintr-o situaţie sau alta, fie ea bună sau rea. mințim atunci când ne simţim ameninţaţi sau atunci când vrem să facem rău. 
există oameni şi oameni.
 
de ce ne minţim? ne minţim pentru că nu suntem capabili să acceptăm lucrurile aşa cum sunt. şi nu e de condamnat faptul că nu acceptăm lucrurile aşa cum ni se dau şi le modificăm pentru nevoile noastre, după principiile noastre, însă atunci când minţim pentru a schimba întregul curs al lucrurilor, povestea e alta.
minţim atunci când nu suntem în stare să ne găsim locul aici, lângă ceilalţi şi începem să ne construim o lume, aşa cum e ea, plină de minciuni, dar o lume a noastră. 
o lume în care cel care o clădeşte poate fi personajul bun sau dimpotrivă. o lume în care totul e aşa cum vrea el, din care face parte doar cine vrea el. 

să trăieşti într-o asemenea lume nu e nici pe departe cel mai confortabil lucru. 
pentru ce să te învălui în minciună şi să te rupi de ceilalţi? 
e de condamnat faptul că minţim? ei bine, dacă din lumea plină de minţi şi inimi ar minţi doar vreo câteva sute atunci da, ar fi de condamnat. dar derulează ziua de azi şi vezi de câte ori ai minţit. nu trişa.
şi faptul ca minciuna ta a fost o minciunică, tot nu a însemnat că ai spus purul adevăr.

de fapt se spune că dacă spui o minciună de atâtea ori, vei ajunge şi tu, cel care o spui, să crezi că e complet adevărată. 
şi pe de altă parte, dacă minţim în aşa fel încât nici noi nu mai ştim dacă ceea ce am spus este adevărat sau nu, atunci cine mai poate spune că minţim cu adevărat? minciuna este ca un drog, provoacă dependenţă. uneori îţi cere doar un gram, alteori îţi cere supradoză pentru a te simţi bine.
 
şi spuneam că dacă ”inimi şi minţi nu ar minţi”. 
şi inima minte. şi noi o minţim pe ea. de nenumărate ori. ajungem în situaţia în care nu mai ştim care pe care minte şi de ce. oamenii au atât de multe motive pentru care mint, de la cele mai banale până la cele mai serioase. dar inima, ea are un singur motiv pentru care ne minte şi se minte - sentimentele, iubirea. 
restul ţine de minte, de partea raţională. 
inima ne minte că nu iubeşte doar pentru a nu face rău sau dimpotrivă, pentru a face. 

sunt atât de multe situaţii în care totul s-ar rezolva mult mai uşor cu adevărul. e mai greu de spus, doare mai tare, dar nu e minciună. 
şi promisiunea e făcută doar pentru a fi încălcată de o minciună. o minciună pe care celălalt sau chiar tu, nu te credeai în stare să o spui. de fapt, probabil că ai spus-o de atâtea ori încât ţi-a intrat în reflex. un reflex bolnav și tâmp care nu te va face să îți dai seama ce ai avut decât după ce ai pierdut cât pentru zece vieţi. 
lumea spune, cine are urechi să audă şi cine are ochi să vadă. să audă și să vadă adevărul. propriul adevăr.

promiteai atât de puţin, dar atât de multe totodată.
promiteai să nu fii că restul şi să îţi păstrezi propriul tău adevăr. 
asta până când ţi l-ai vândut şi ai cumpărat altul la mâna a doua, mult mai simplu de manevrat şi de spus. cu el ai pierdut totul. 
aici nu era vorba de inima, era pur raţiunea ta. adevărul o să fie ascultat atunci când îl vei spune, dar nu vei recâştiga.
 
nu există oameni care nu mint, dar există suflete care împiedică minciuna să devină o dependenţă. minciuna e necesară şi obligatorie în multe situaţii, dar nu atunci când vei ştii ce ai de pierdut.
şi a pierde ceva doar pentru binele celui de lângă tine, e din nou o minciună. 
de fapt e laşitate. 

minciuna este armă laşului, dar este şi arma cea mai de preţ a curajosului. acesta va știi când să o folosească. 
şi-n plus, omul e făcut să se ridice de fiecare dată, mai greu sau mai uşor. 
dar locul în care a căzut va fi gol, aşteptând pe altcineva, căci cel care a căzut se scutură deja de praf şi-nvaţă din nou să meargă. 

şi încă mai ai praf pe haine.